Cu capul în nori

Intotdeauna devenim ceea ce ne temem, dar nu indeajuns de mult, sa nu devenim temerile noastre.Permitem ipocriziei intrarea in puritatea interioara.Ne lasam influentati de absurd, de neinteles si de dezgustator.Si aidoma asta ne face oameni.Puterea de a ne vedea pe noi insiva ca fiind ceva superior, ceva inaltat, ceva care sa poata fi folosit ca termen de comparatie pentru restul inferior care la randul sau traieste iluzia si gusta din falsa superioritate.Dar cum altfel sa functionam daca nu prin a inchide ochiul care vede adevarul?Sa il inchidem destul de des, destul de mult, destul de tare, pana ajungem intr-o zi oarecare, fie ea o luni o miercuri sau o zi mai speciala, ziua in care ochiul va orbi.Asa e drumul care ne duce,care ne conduce, care ne transforma in niste ciclopi ai propriei persoane.Ciclopi care nici macar nu au bunavointa a recunoaste ceea ce sunt.

E undeva ascuns bine de tot, sub doua haine de blana, trei pulovere si un maieu adevarul rece si crunt.Poate deacea iarna ne imbracam excesiv de gros,fiindca e intradevar anotimpul in care ne mintim propria persoana cel mai mult.Ne facem planuri si iluzii ca totul e mai frumos iarna.

Incet dar sigur incep sa ajung la concluzia, sau mai bine zis sa fiu deacord cu afirmatia ca e mai bine sa fi prost si fericit decat citit si deprimat.Nu ma risc in a ma numi un geniu stresat ca as da spre aberatii.
Daca intradevar ar fi existat un Dumnezeu, atotstiutor si care sa se gandeasca la binele tau, ar fi inclus in forma anatomica al unui om un butonas pe ceafa,sau mai bine zis un volum al prostiei pe care fiecare ar putea sa si-l regleze dupa proprile nevoi la un moment anume.
Dar ca orice lucru in viata, adica prin faptul ca nimica nu e asa de usor precum pare, se pare ca e nevoie sa o iei pe drumul cel lung, sau cel putin sa gasesti o intersectie pe drumul zis, intre prostie si fericire.Probabil ca aicea intervine frumusetea vietii. It's not about the destination, it's about the journey.

Mergem inainte catre absurd.Ca doar asa e poporul roman.Dam cu capul inainte si porma filozofam la greselile facute.
Ne indreptam catre o zona gri din toate punctele de vedere. Statuturile sociale incep sa se amestece, sentimentele is lucruri rare,greu de gasit si cel mai important scumpe. Si ca orice lucru scump pe perioada de criza nu prea se mai cumpara.
Dupa sentimente urmeaza modelele de viata care din nou incep sa se amestece intr-un terci greu de digerat.
Ne autopropulsam catre propria noastra prapastie.
Nici noi nu prea mai stim ce vrem.Vrem bani care nu aduc fericirea, vrem lucruri materiale care ajung intr-un final sa nu aibe nici o valoare. Am fost educati de societate sa ne dorim aceste lucruri. Ni sa spus, am fost mintiti, ni s-au dictat gusturile,dorintele si visele.Si intr-un fel am ascultat, ca daca se zice de o mie de ori acelasi lucru vrut sau nevrut tot intra la cap intr-un final.
Si ajungem la sfarsitul vietilor noastre doar sa realizam ca am luat toate decizile rele, am ascultat toate sfaturile proaste si am urmat toate persoanele nepotrivite.Dar continuam sa traim pe mentalitatea ca si maine e o zi. O fi ultima, nu o fi, o fi soare sau ploaie, e o zi. O zi ca oricare alta intr-un final. Umpluta de mediocritate si mirosind a nostalgie.Fiindca maine, sau peste douazeci de ani o sa traim cu aceiasi mentalitate.
E un adevar crunt, rece si fara drept la recurs.Acela ca nevoile materiale, nevoia la un statut social mai bun, nevoia de bani, de bunuri in general, nevoia de a fi recunoscut ca o persoana de succes dupa regulile societati este hrana pe care o ravnim.Ne transformam intr-o generatie de zombie flamanzi de lucruri materiale.
Si chiar daca reusim sa trecem peste acest adevar rece si realizam ca hrana sufletului e ce aduce fericirea aceasta devine un lucru intangibil , un ideal atat de firav incat trebuie soptit ca sa nu se sparga intr-o mie de vise neimplinite.
Suntem constransi de regulile societati care ne dicteaza ce si cum.Intr-un final ajungem niste ipocriti si ne bazam pe noroc sa ne gasim fericirea in viata, nestiind desigur dupa ce sa ne uitam.
Suntem o natie de ipocriti care dam impresia ca le stim pe toate, ca avem o vaga idee ca stim ce vorbim si ca ne putem trai viata.Suntem o natie atata de inchisa la minte incat putini sunt aceeia care apuca sa isi traiasca viata. Restul suntem doar o turma de oi muribunde care se uita la cioban in asteptarea unui semn, a unui indemn, daca o luam la stanga, la dreapta sau drept in fata.



Simt ca lipseste luminita de la capatul tunelului dar sincer e o luminita asa de slabuta,abia flicarind incat mentionarea ei ar putea sa o stinga.(Model de ipocrizie).

Vara e ca o domnisoara misterioasa pe care deabia astepti sa o cunosti.O domnisoara care aduce cu sine o mie de sperante, o mie de dorinte si o mie de vise.
Si o astepti ca si cum astepti urmatoarea gura de aer,urmatorul fum de tigara sau urmatorul pahar de bere.
Si in finalul in care ajunge la tine o intampini cu un zambet larg pe fata, o inima deschisa si un buchet de asteptari.
Nu e bine sa investesti prea multe asteptari in orice ar fi sa le investesti.Desigur acest sfat vine la randul sau de la un brocher cam melancolic pe care l-am cunoscut la o cafea, intr-un bar singuratic in care duhnea a jazz de cel mai trist gen.Niciodata nu am fost prea intelept in investitii si sincer brocherul melancolic parea un pic cam beat de tristete asa ca adaug eu ceva in plus de la mine. Nu e bine sa investesti prea multe asteptari in orice ar fi sa le investesti, in afara de domnisoare misterioase care aduc cu ele sperante, dorinte si o mie de vise.
Marmota e de opinia ca vara e ca orice alt anotimp si nu prea le asociaza cu nimica aparte.
Dar parca berea curge mai usor pe gat, tigara se fumeaza mai lejer si pantalonii is mai largi vara daca o asociezi cu ceva special, un ideal sau visul unui om prost.

Pisicile sunt cel mai mare mister al lumii mele.Iarna, vara, cald sau frig intotdeauna apar cand e nevoie de ele sa iti aduca aminte de ceva important sau doar de faptul ca ar trebui cateodata sa le urmezi exemplul si sa traiesti momentul.
Or fi ele mari boschetare si cersetoare, lingusitoare si smechere, dar au un suflet pur, sau noua.
Poate deaia sunt asa iubite, ca au noua fete diferite si printre acele noua una tot este pe placul persoanei pe care incearca sa o seduca.
Eu unul am o favorita in neamul de pisici misterioase. Se tot arata seara la ora mea de tigara. Are o fata de ucigasa seducatoare. Doi ochi mari si galbeni, probabil de la tot uratul care l-a vazut in lume, o burta alba si murdara probabil cum se tot taraste prin toata mizeria lasata de lume si un spate de un maro inchis, care e probabil maro de la vremea urata de afara. Si mai are o coada pufoasa rau pe care cateodata femeile de servici lenese o folosesc sa stearga praful pe balustrada.
Si aceasta pisica cu privirea malefico-seducatoare de ucigasa intotdeauna inspira idei si ganduri noi,si e acolo doar cand stie ca e nevoie de ea. In restul timpului nu am nici cea mai vaga idee prin ce colt intunecat de strada vanzand ierburi de mate se ascunde.
Tot ce stiu e ca e pisica mea boschetara pe care o vad cand am nevoie sa imi schimb mentalitatea.
Sau poate apare fiindca ii place kent-ul, fiindca defiecare data cand o caut sa ii las de mancare nu e de gasit.





Marmota isi transmite salutarile dintr-un loc cald si rade la gerul din Cluj.

Traia odata pe pamant un cerc vicios cu numele de Cerc Vicios. Si acest Cerc Vicios era o persoana interesant de malefica. Si contrar faptului ca era un cerc te invarteai foarte greu in jurul ei.
De ce era interesant de malefic acest Cerc Vicios te intrebi? E simplu. Asa a fost crescut de semenii lui. Si asa a crescut in cartierul lui de hartie roz colorata plin de cercuri vicioase.Nu ca era alta familie de Cercuri Vicioase in acel oras dar era un anturaj asa mai intunecat.
Pe langa toate astea era in natura familiei de Cercuri Vicioase sa fie malefici, asa ca sub toate invataturile vicioase de o viata mai era si a doua natura a Cercului Vicios.
Acest Cerc Vicios a avut multe sanse sa se indrepte. Sa se faca o linie lunga, tantosa..dreapta. Insa a preferat sa ramana un Cerc, vicios pe deasupra, in jurul caruia te invarteai foarte greu.
Ca orice linie, cerc,trapez sau patrat exista lucruri in lumea lor plina de cerneala, carbune si hartii ceva pentru care merita sa iti schimbi obiceiurile.
Asa intr-o zi, nu cu foarte mult diferita de aceasta( plina de zapada uda si nori deloc pufosi) acest Cerc Vicios a fost izbit de un perete foarte ud, foarte rece si foarte plin de mizerie. Era un perete de hartie menit sa trezeasca la realitate formele geometrice care au luat-o pe cai gresite.Insa la contactul cu acest Cerc Vicios peretele de hartie s-a facut din ud, foarte rece si foarte plin de mizerie un perete foarte uscat,destul de calduros si curat.Atat Cercul Vicios cat si peretele de hartie erau perplexati de ce s-a intamplat. Peretele pe o parte nu mai era de folos pentru ce a fost creat pe dealta era un perete foarte frumos si imbratisabil si Cercul Vicios, malefic, rau si diabolic a realizat un adevar crunt, un adevar demn sa se schimbe pentru. Acel adevar ca desi era un cerc in jurul caruia te invarteai greu era un cerc marinimos fara consent.Te frecai de el si toate mizerile grijile si lucrurile murdare si reci in general se stergeau. Singura amintire de aceste sentimente griji si lucruri era o mica pata ramasa pe acest Cerc Vicios, care incet dar sigur lua o culoare gri de la fiecare persoana care incerca sa se invarta pe langa circumferinta lui greu de inconjurat.
Si asa a ajuns Cercul Vicios sa isi schimbe obiceiurile interesant de malefice. Din cauza unui amart de perete trazitor la realitate care desi pare sa isi fi facut treaba, cercul a ramas la fel de visator, insa visa doar lucruri pufoase si frumoase.

Oare cum se numeste sentimentul acela care te ravaseste, care iti intoarce stomacul pe dos, care iti ridica parul de pe maini si care iti opreste respirata .
Acel sentiment care il ai cand realizezi ca esti sau ai fost una din ultimele persoane care vede pe live o trupa prefera, care asculta pentru ultima data piesa favorita.O piesa care te descrie,pe care o simti cu adevarat, care iti stoarce sufletul de ce poate el da mai mult,care iti aduce amintiri pretuite si poate uitate in monotonia zilei prezente.
Cum poate fi descris pe intelesul lumii acel sentiment de tristete si in acelasi timp de euforie, de fericire a momentelor trecute , de cuget si regret, de frica si curaj, care il ai in momentul realizarii ca o trupa a fost si nu mai e?
Si ca desi ai piesa in capul tau dimineata cand iti deschizi ochii si noapte cand ti inchizi.Pe care o canti, o respiri, o simti sa sti ca nu o vei mai simti, nu o vei mai respira si nu o vei mai canta la unison deoarece nu va mai fi niciodata cantata live.
Sunt multe lucruri urate pe acest pamant si egoismul,gelozia si zgarcenia is unele din cele mai mari.
Te simti jefuit de amintiri si placeri pentru care ti-ai fi dat sufletul la un moment dat.

Pentru toate trupele care au fost, au cantat si nu vor mai canta vreodata.

Am un adidas negru,gingas,negru care sta intr-un colt mai frumos luminat al vizuinei.
Si aceast adidas este locuinta familiei Postacle.
I-am luat asa mari exact pentru acest scop, deoarece familia Postacle e o familie numeroasa.
Domnul Postacle, mandru lucrator la Ape,doamna Postacle casnica getbeget, si cei 3 copii ai familiei.Firicel,mezinul, un dracusor in toata firea face ravagii in intreg adidasul.Cocom fratele cel mare e omul casei cand domnul Postacle e la lucru,el ocupanduse de familie,reparand tevi sparte si chituind peretii darapanati de Firicel. Domnisoara din mijloc e printesa familiei. I-au spus Sira ca seamana cu un siret. Subtirica, cu fire lungi in cap, Sira e rasfatata familiei.
Familia Postacle obisnuia sa locuiasca intr-un slap urat,albastru,urat.
Insa domnul Postacle fiind un muncitor avid, cu niste principii bine definite si o etica de invidiat a avansat in functie de la jalnicul post de ajutor de robinet la director regional de tevi.Si asa ca si cu toti oamenii plini de principii si dornici de lucru si-a putut permite pentru familia sa cea mai frumoasa casa posibila.Un adidas negru,plin de lux,cu apa calda si incalzire in talpa. Un loc demn de o familie demna de 5.
Chiar si acuma la ora asta in ziua de duminica daca asculti bine poti auzi Familia Postacle servind masa de amiaza, in acel colt mai bine luminat al vizuinei,razand de nebuniile lui Firicel,complimentando pe Sira sau laudandul pe Cocom.
O familie fericita care merita lucruri fericite.

E anotimpul dintre anotimpuri. Cel al cetei.Si e probabil anotimpul favorit al oamenilor misteriosi. Finndca acuma la colturi bine iluminate de strada dar prost vazute se mai ascunde un astfel de om misterios, cu paltonul lui lung,cu o tigara sau fara, asteptand a arunca o aura de misticism asupra persoanelor curioase care arunca cu privirea prin ceata groasa.
Sau poate acesti oameni misteriosi de la colt de strada nu sunt defapt misteriosi ci doar ascunsi sub o coperta,gri,densa,umeda,care a fost asternuta pe ei fara voia lor. Si misterele lor la prima privire clara se transforma in praf gri.Acelasi praf gri pe care oamenii gri il au pe haine si care nu se duce jos usor,ca obiceiurile batute in personalitati de altfel, poate au vreo legatura cine stie.Si asa ajungem de la oameni misteriosi la oameni gri inveliti intr-o ceata gri, cu ochii si paltonul gri si o voce si mai gri.
Dar asta nu inseamna ca toti oamenii misteriosi de la colt de strada sunt defapt oameni gri. Daca cauti atent, la miez de noapte, pe una din strazile mai pustii ale Clujului poate ai norocul de a da de un original. Un om cu o poveste misterioasa in spatele lui, care asteapta sa fie ascultata, de urechi sobre sau un pic betive,de oameni simpli sau oameni ca si el.

Ce viata frumoasa ar fi daca oamenii cu capuri mari ar inventa o usa speciala.Care atuncea cand o deschizi sa te transporte intr-o lume a "ce ar fi fost daca".
Sau poate o oglinda care ar arata adevarata natura a harciogilor.
Sau un geam pe care cand te arunci sa uiti de toate lucrurile triste care ti-au aglomerat viata in ultima vreme.
Sau poate un lipici care ar lipii un suflet frant ca sa nu se mai rupa niciodata.
Insa oamenii cu capuri mari par a fi ocupati cu lucruri irelevante nevoilor personale.Ei sunt de impresia ca un televizor mai mare si mai subtire rezolva toate problemele din lume,asa un raspuns universal.
Insa lumea e prea plina de probleme si persoanele deloc universale care le acompaniaza si pur si simplu nu se produc destule televizoare mari si subtiri.

Vreau sa cred ca exista undeva o lume complet pe dos.
O lume in care oamenii scriu cu picioarele.O lume in care e normal sa porti chiloti peste pantaloni.
O lume in care ura ar insemna iubire. In care un el si o ea s-ar la pumni in semne de afectiune.In care "nu" inseamna "da" si poate chiar si marmota era cat decat fericita.
Am aceasta dorinta arzatoare ca o astfel de lume sa existe undeva.
Plina de caini iubitori de pisici si oameni cheli plini de par si care ar fi cele mai amabile persoane pe care ai putea sa le intalnesti.
Ar fi probabil o lume onesta nu ca aceasta. O lume in care un zambet ar inseamna "te urasc din adancul sufletului" si nu zambetele false cu care suntem obisnuiti doar asa sa ne aratam dintii albi si sa facem reclama la Colgate.
Totusi o astfel de lume simt ca ar fi falimentara si periculoasa dupa standardele oamenilor ne-intorsi pe dos. Fiindca probabil oamenii si-ar gasi fericirea in lucruri imateriale si prietenii adevarati ar fi inamici de moarte.Prietenii adevarati sunt rari si pe aicea asa ca poate nu ar exista asa multi inamici de moarte insa fara cumparatori de lucruri materiale probabil ca marile firme malefice,care desigur ca in aceea lume ar fi exact opuse ar inceta a mai fi folositoare in a schimba natura umana in una egoista,marsava,zgarcita si urata.
Parca o lume pe dos ar fi mai buna. Cel putin pentru acele persoane visatoare care vad aceasta lume capitalista ca fiind cel mai oribil lucru care se putea intampla oamenilor visatori .Sau poate pentru persoanele misogine care ar fi cu siguranta fetite jucause,cu codite blonde intr-o astfel de lume.

Exista inchisori atat pentru ticalosi cat si pentru oameni buni la suflet. Pentru hoti de lucruri materiale cat si pentru cei de sentimente. Inchisori pentru criminali si inchisori pentru dobitoci.
Si se intampla destul de des sa uitam ca si noi suntem ca o inchisoare.Una mare detot care contine in ea tot felul de lucruri greu de imaginat. Unele lucruri care ne fac mandrii de noi sau altele care ne fac scarba de noi.
Dar ce uitam cel mai mult e puterea proprie de a ne exprima.
Majoritatea dintre noi ne nastem cu o limba deci logic invatam sa vorbim. Dar ce nu putem toci ci trebuie experimentat nu e exprimarea de cuvinte ci cea de sentimente.
Suntem o inchisoare a proprilor sentimente. Cu doua picioare umbland in lumea asta in fiecare se afla o epava,un submarin,un tanc,o caruta,o masina sau poate o remorca doar.
Si toate aceste vehicule in care ne tinem inchise sentimentele sunt proprile inchisori.
Insa uituci fiind uitam ca noi avem cheia la aceste usi. Si cateodata mai trebuie aerisite. Mai trebuie scoase afara sentimentele la o plimbare sa le obosim. Mai trebuie trait cateodata pe baza de instinct.
Asa ca sfatul meu pentru 2011 pentru mine si oamenii invizibili care spioneaza e un an plin de lucruri instinctive, un an condus de sentimente pe masura cat si de creier, un an plin fie el de bucurii sau anti-bucurii ,un an plin de viata.
LA MULTI ANI!