Cu capul în nori

Intotdeauna devenim ceea ce ne temem, dar nu indeajuns de mult, sa nu devenim temerile noastre.Permitem ipocriziei intrarea in puritatea interioara.Ne lasam influentati de absurd, de neinteles si de dezgustator.Si aidoma asta ne face oameni.Puterea de a ne vedea pe noi insiva ca fiind ceva superior, ceva inaltat, ceva care sa poata fi folosit ca termen de comparatie pentru restul inferior care la randul sau traieste iluzia si gusta din falsa superioritate.Dar cum altfel sa functionam daca nu prin a inchide ochiul care vede adevarul?Sa il inchidem destul de des, destul de mult, destul de tare, pana ajungem intr-o zi oarecare, fie ea o luni o miercuri sau o zi mai speciala, ziua in care ochiul va orbi.Asa e drumul care ne duce,care ne conduce, care ne transforma in niste ciclopi ai propriei persoane.Ciclopi care nici macar nu au bunavointa a recunoaste ceea ce sunt.

E undeva ascuns bine de tot, sub doua haine de blana, trei pulovere si un maieu adevarul rece si crunt.Poate deacea iarna ne imbracam excesiv de gros,fiindca e intradevar anotimpul in care ne mintim propria persoana cel mai mult.Ne facem planuri si iluzii ca totul e mai frumos iarna.