Cu capul în nori

Mergem inainte catre absurd.Ca doar asa e poporul roman.Dam cu capul inainte si porma filozofam la greselile facute.
Ne indreptam catre o zona gri din toate punctele de vedere. Statuturile sociale incep sa se amestece, sentimentele is lucruri rare,greu de gasit si cel mai important scumpe. Si ca orice lucru scump pe perioada de criza nu prea se mai cumpara.
Dupa sentimente urmeaza modelele de viata care din nou incep sa se amestece intr-un terci greu de digerat.
Ne autopropulsam catre propria noastra prapastie.
Nici noi nu prea mai stim ce vrem.Vrem bani care nu aduc fericirea, vrem lucruri materiale care ajung intr-un final sa nu aibe nici o valoare. Am fost educati de societate sa ne dorim aceste lucruri. Ni sa spus, am fost mintiti, ni s-au dictat gusturile,dorintele si visele.Si intr-un fel am ascultat, ca daca se zice de o mie de ori acelasi lucru vrut sau nevrut tot intra la cap intr-un final.
Si ajungem la sfarsitul vietilor noastre doar sa realizam ca am luat toate decizile rele, am ascultat toate sfaturile proaste si am urmat toate persoanele nepotrivite.Dar continuam sa traim pe mentalitatea ca si maine e o zi. O fi ultima, nu o fi, o fi soare sau ploaie, e o zi. O zi ca oricare alta intr-un final. Umpluta de mediocritate si mirosind a nostalgie.Fiindca maine, sau peste douazeci de ani o sa traim cu aceiasi mentalitate.
E un adevar crunt, rece si fara drept la recurs.Acela ca nevoile materiale, nevoia la un statut social mai bun, nevoia de bani, de bunuri in general, nevoia de a fi recunoscut ca o persoana de succes dupa regulile societati este hrana pe care o ravnim.Ne transformam intr-o generatie de zombie flamanzi de lucruri materiale.
Si chiar daca reusim sa trecem peste acest adevar rece si realizam ca hrana sufletului e ce aduce fericirea aceasta devine un lucru intangibil , un ideal atat de firav incat trebuie soptit ca sa nu se sparga intr-o mie de vise neimplinite.
Suntem constransi de regulile societati care ne dicteaza ce si cum.Intr-un final ajungem niste ipocriti si ne bazam pe noroc sa ne gasim fericirea in viata, nestiind desigur dupa ce sa ne uitam.
Suntem o natie de ipocriti care dam impresia ca le stim pe toate, ca avem o vaga idee ca stim ce vorbim si ca ne putem trai viata.Suntem o natie atata de inchisa la minte incat putini sunt aceeia care apuca sa isi traiasca viata. Restul suntem doar o turma de oi muribunde care se uita la cioban in asteptarea unui semn, a unui indemn, daca o luam la stanga, la dreapta sau drept in fata.



Simt ca lipseste luminita de la capatul tunelului dar sincer e o luminita asa de slabuta,abia flicarind incat mentionarea ei ar putea sa o stinga.(Model de ipocrizie).

Vara e ca o domnisoara misterioasa pe care deabia astepti sa o cunosti.O domnisoara care aduce cu sine o mie de sperante, o mie de dorinte si o mie de vise.
Si o astepti ca si cum astepti urmatoarea gura de aer,urmatorul fum de tigara sau urmatorul pahar de bere.
Si in finalul in care ajunge la tine o intampini cu un zambet larg pe fata, o inima deschisa si un buchet de asteptari.
Nu e bine sa investesti prea multe asteptari in orice ar fi sa le investesti.Desigur acest sfat vine la randul sau de la un brocher cam melancolic pe care l-am cunoscut la o cafea, intr-un bar singuratic in care duhnea a jazz de cel mai trist gen.Niciodata nu am fost prea intelept in investitii si sincer brocherul melancolic parea un pic cam beat de tristete asa ca adaug eu ceva in plus de la mine. Nu e bine sa investesti prea multe asteptari in orice ar fi sa le investesti, in afara de domnisoare misterioase care aduc cu ele sperante, dorinte si o mie de vise.
Marmota e de opinia ca vara e ca orice alt anotimp si nu prea le asociaza cu nimica aparte.
Dar parca berea curge mai usor pe gat, tigara se fumeaza mai lejer si pantalonii is mai largi vara daca o asociezi cu ceva special, un ideal sau visul unui om prost.